Parcă se bat calicii la gura lui – Era un obicei străvechi (relatat și de Maurice Druon în romanul său Les rois maudits despre regii Franței din sec. XIII) potrivit căruia, de zile mari, oamenii bogați porunceau să se arunce un pumn de pitaci sau diverse bucate mulțimii adunate în piețe sau pe străzi, pentru a se desfăta privind cerșetorii hămesiți care se năpusteau, înghesuindu-se și strivindu-se, ca să apuce cîte ceva din pomana bogătașilor. O scenă asemănătoare evocă Eugen Barbu în romanul său Amza haiducul: „Căpitanul Sîrbu le aruncă cîțiva firfirici. Nebunii se încăierară sălbatic. Se loveau, se zgîriau, în curînd le văzură obrazele pline de sînge. Își mușcau unul altuia mîinile și băncuțele se rostogoleau din nou în iarba umedă”. Obiceiul a dispărut, dar comparația a rămas: „parcă se bat calicii la gura lui”, folosită pentru cei ce mănîncă foarte grăbit, și extinsă la cei care vorbesc repede, parcă le-ar fi frică să nu li se ia vorba din gură. Mihail Sadoveanu scrie în Nada florilor: „Prinde mutul limbă, de parcă i se bat calicii la gură ca la pomană”. IST.